Astazi am avut o asemenea zi minunata, nu a durat mult defapt doar trei ore. Si totusi, ma gandesc cum amintirile acestea se vor sedimenta undeva pana intr-o zi cand imi voi aminti cu nostalgie de aceste clipe.
Este vara, ca in fiecare zi seara era iesirea cu bicla, nimic foarte complicat, eu, oarecum complexat pe first bike-ul meu iar tinky (asa ar vrea el sa ii spuna lumea dar pentru multi e piggy sau simplu Andrei) cu bicla lui, un cube minunat de vreo 3000 de ron. Cu vreo doua seri inainte incepusem sa descoperim locuri minunate in padurea zamca. Niciodata nu ne-am inchipuit ce trasee sunt pe acolo.
Ajunsi in padure primul gand era sa visitam copacul traznit (de un trasnet), cu o zi inainte increasem din rasputeri sa-l rupem insa eforturile au fost in zadar, insa de data asta am fost victoriosi, dupa multe saraturi atent echilibrate.
Amandoi mandri de realizarile noastre am continuat in viteza pe potecile serpuite, si ce mai viteza, credeam ca ma uitam la xtreme tv live. In cap aveam doar niste versuri de la Omul cu sobolani, ‘O sa ma pun in cap, O sa ma pun in cap, Doar asa sa mai scap.’ Melodie pe care inca o ascult. Ideea de a da cu capul de un copac chiar nu-mi placea, dar am scapat.
Dupa ceva vreme in care potecile pareau san u se mai termine am dat de lumina. Defapt de o mica vale cu un paraias si un pud dintr-o bucata ingusta de metalce trecea peste el. Era clar trebuia sa-l trecem pe bicle. Destul de usor, inafara de partea cu urzicile de la inceput. Intr-un fel eu si cu tinky suntem mereu intr-o cursa infernala, in care, recunosc, ca am ramas cam in urma. Prima proba, scor 1-1.
Dupa ce am coborat toata padurea am dat de o strada ce ducea in oras. Totul trecuse prea repede, asa ca am hotarat sa mai mergem odata, singura problema fiind dealul imens ce ne statea in cale. In varf, rupti si morti de sete mi-am amintit ca trebuia sa-I fac cinste colegului, am luat doua beri si am pornit inca odata prin padure.Am mers pe o ruta cunoscuta, ne-am oprit, ne-am potolit setea intr-un copac si am plecat.
Trebuia sa ajungem la un copacel insa inainte de el era o panta foarte abrupt ape care n-am coborat-o niciodata, nici eu nici el. Insa de data aceasta am reusit, scor 2-1
Pana am ajuns la ‘copacel’ unde era si un cires salbatec, sic ate cirese, nu mai stiu cate am mancat dar, cred ca erau cam multe fiindca ma doare burta, si da toate acestea s-au intamplat acum 1 ora si ceva. Am incercat sa urc in cires, dar s-a rupt singura creanga la care ajungeam, noroc de crengile mai joase si pline de cirese. Cu gustul de cirese proaspat in gura am admir apusul, chiar foarte frumos, nu-mi imaginez de ce imi place atat de mult apusul.
La intoarcere, desatru, doua trante dintre care una in urzici si cealalta in spini, inca maustura mainile dar poate a meritat. Pe acolo erau vreo doua cupluri la plimbare si toti au ras, chiar daca m-am enervat oleak, macar nu am cazut degeaba. Am vrut sa mai stam prin centru chiar daca cand am iesit din padure era aproape noapte. Insa tinky facu pana. Asa ca incet ne-am intors la casele noastre cu multe amintiri tampite in cap. Iar eu cu gustul unei victorii nesemnificative. Aceasta este cam ultima aventura pentru o perioada fiindca amandoi trebuie sa plecam in vacanta, unde cine stie ce o sa se mai intample.
